Depresie sau vreme rea

De cateva zile ma simt destul de trista, fara chef de nimic. Parca nimic nu ma mai distreaza, chiar si giumbuslucurile bebelusei mele ma distreaza pe moment si apoi totul pare gri, plictisitor. Habar n-am de ce simt asa. M-am gandit ca e din cauza vremii mohorate de noiembrie. Desi e sfarsit de februarie si teoretic ar trebui sa asteptam primavara cu copaci infloriti si miros de pamant proaspat si natura tanara, vremea e atat de rece, trista, venita la pachet si cu un vant neplacut incat pe mine m-a deprimat de tot. Poate fi si din cauza faptului ca nu am niciun plan pentru vreo vacanta ceva si deja mi se pare ca am prea multe zile care au curs la fel si vor mai curge la fel de acum incolo. 

Nu vreau sa se inteleaga ca nu imi place sa stau acasa si sa am grija de fetita mea. E cel mai frumos lucru din lume! Dar poate am nevoie si de un element de noutate.  O rupere de rutina.
Mi-am programat o intalnire cu prietena mea buna din liceu ca sa mai vad ce mai fac oamenii fara obligatii. :)
Sper sa fie de ajuns pentru moment.

Sunt emotionata

Prietena mea cea mai buna trebuie sa nasca in cateva zile. Sunt emotionata. Asa cum am fost si in iulie 2011 cand aceeasi prietena a mea cea mai buna a nascut un baietel. Acum va face o fetita. Si sunt emotionata pentru ea, in sensul bun. Ma gandesc ca isi va realiza cea mai mare dorinta a ei si anume sa aiba o familie fericita si sa fie o mama buna. Si chiar este o mama foarte buna! Rabdatoare, iubitoare, calma, fericita...si multe multe alte calitati pe care ea poate habar n-are ca le are.

Sunt emotionata si pentru ca soarta a vrut ca fetita sa se nasca in aceeasi perioada a anului cu fetita mea, dar la un an diferenta. Sunt emotionata deoarece prietena mea va naste natural, asa cum l-a nascut si pe baietel si  o admir pentru curajul ei (desi si eu eram hotarata sa nasc natural, eram destul de speriata totusi si  poate de acolo mi-a crescut suficient de mult tensiunea in ultima perioada a sarcinii astfel incat doctorul meu a decis sa fac cezariana- despre povestea sarcinii si a nasterii mele in alt post).

Sunt emotionata pentru ea si in acelasi timp vreau sa imi cer iertare ca n-o sa fiu acolo langa ea. Asa cum n-am fost nici in iulie 2011. Atunci de-abia ramasesem eu insarcinata, aveam greturi de muream si mi-am prelungit sederea la Craiova mai mult timp...si nu m-am dus la ea la spital. Si acum, acum sunt la Craiova, imi cresc copilul si tot departe de ea o sa fiu. Si nu e prea corect, avand in vedere faptul ca ea a fost alaturi de mine cand am nascut eu...

Imi cer scuze, sper sa nu fii foarte suparata. Oricum daca vreuna din voi va naste la spitalul Filantropia din capitala in urmatoarele doua saptamani sa va ganditi si la prietena mea cea mai buna care e si ea pe acolo cu minunea ei frumoasa in brate.

I love you, my best friend!

De ce?

De ce m-am apucat sa scriu? Nu am fost niciodata o fana declarata a blogurilor, chiar inainte sa o am pe fie-mea faceam baza de cea mai buna prietena a mea care citea mereu bloguri. Mi se parea o pierdere de vreme, chiar nu intelegeam. Apoi am nascut, au aparut o groaza de intrebari de mama disperata al caror raspuns il cautam pe net. Si tot cautand am gasit articole mai mult decat interesante pe blogurile unor mamici. Pe care am inceput sa le citesc si sa le urmaresc. Am devenit fana. Si de la cele trei mamici de nadejde, am inceput sa citesc si blogurile pe care ele le apreciau si tot asa...

Am descoperit o multime de mamici sau pur si simplu femei (deoarece chiar cred ca marea majoritate a proprietarilor de blog sunt femei) de la care aflam multe lucruri interesante despre cresterea copiilor sau pur si simplu cititul postarilor lor ma relaxa.

Vreau sa va spun ca de cand am devenit mama am devenit si feisbuchista. Sau cel putin asa considera sotul meu ca sunt. Ma tot tachineaza ca stau mereu pe feisbuc seara dupa ce culc copilul. Stau pe net ce-i drept dar nu neaparat pe feisbuc, ci mai mult pe bloguri, citesc ce a mai facut X sau Y. Mi se pare relaxant. Acum nu stiu daca si blogul meu va parea relaxant pentru cineva, mi-as dori sa fie si mi-as dori si sa ma tin de el si sa scriu in continuare.

Si acum cate putin despre cum am ajuns sa scriu un blog. E la moda. Si asta e adevarat dar inseamna ca eu am fost la moda asta inca de cand eram pustoaica in clasa a 5a sau a 6a. Atunci am inceput primul meu "blog", scris pe o agenda. Si "postam" in fiecare zi, mereu aveam ceva de spus. Si atunci era la moda faza cu blogurile doar ca erau "for your eyes only". In cazul sora-mii erau si pentru ochii mei deoarece saraca nu a scapat fara ca eu sa-i citesc fiecare randulet din jurnal. Dupa care ii aranjam jurnalul astfel incat sa nu isi dea seama ca il citeam. Pfuuu, am scapat! Adica acum pot citi jurnalele altor persoane fara sa ma simt vinovata daca as fi prinsa. Am voie!

Si deci am avut jurnal. Am strans acolo toate experientele mele demne de notat din generala, din liceu (astea sunt cele mai suculente si dragi mie) si ceva din facultate. Foarte putin din facultate, deoarece la un moment dat nu imi mai gaseam rabdarea sa scriu in jurnal, mi se parea o pierdere de vreme. Cum mi s-a parut pana acum. Acum mi se pare iar funny sa scriu cate ceva. Ca pe vremea liceului. Wow! deja imbatranesc si incep sa-mi placa lucruri ce imi placeau cand eram mai mica? Brrrr! Simt ca sunt mai batrana, fizic dar ca si feeling interior eu ma simt tanara, inca un copil cu capu-n nori...care viseaza.

Asadar, sa incepem...