Puseu de crestere ea, criza de neincredere eu

Poate n-am apucat sa scriu dar cam de cand sustineam sus si tare in postarea asta ca voi alapta dar voi da si completare, m-am decis sa reduc completarile cu lapte praf si in doua saptamani eram pe alaptare exclusiva. Pe care o practic si in prezent. Ca sa zic asa, un vis de al meu devenit realitate. Nu creste fie-mea ca la carte dar creste. Buuun. Alaptam noi linistite iar cam pe la 3 luni un puseu de crestere. Stiu ce e, cum se manifesta, indur cu stoicism cele doua zile de supt in gol si non stop si mergem mai departe.

Acelasi scenariu dar 3 luni mai tarziu. Doar ca am uitat. Am uitat de puseele de crestere. Desi sunt beton la teoria cu alaptatul. Pur si simplu nu mi-a trecut prin cap ca nelinistea la san a fie-mii, suptul in gol, mult si enervant ar putea insemna altceva decat "mama, ce ma fac, sa vezi ca nu mai am lapte atat de mult". Panica, soc si groaza. Vreo doua zile din astea care culminau seara cu un supt la ambii sani cu o frecventa ridicata a schimbarii sanilor- interpretat ulterior de mine ca fiind celebrul "cluster feeding". Ulterior insemnand a treia zi cand iarasi am intrat pe taramul nostru cu norisori si alaptare lina. Si atunci m-a pocnit: "frate, asta a cam semanat cu un puseu de crestere!". Si da, chiar asta s-a dovedit a fi caci mi-am dat seama ca mi-a luat pitica 100 de g in greutate in astea doua zile.

Dar chiar nu imi dau seama cum atunci pe moment nu am realizat ce este si chiar si eu, citita cititelor in materie de alaptare, am crezut ca mi-a scazut productia. Acum imi dau seama ce usor aluneci pe panta "eu nu mai am lapte".

Ador

Ador linistea pe care mi-o da imaginea lor dormind. Langa mine de-o parte si de alta, pufaind ca doua locomotive de zahar. Atat de dulci si calde si proaspete si perfecte.

Liber

Cand eram mica eram foarte timida. Si cuminte. Din ce spune mama. Bine, ea spune doar partea cu "eram cuminte", aia cu timiditatea doar eu stiu ce-am patit cu ea si cat m-am chinuit, adult fiind, sa scap de ea. Intro oarecare masura am scapat. Fie-mea, dupa aceleasi standarde (aka mama), nu e cuminte, e chiar nazdravana si rasfatata. Acum nu stiu ce sa zic. Si eu si ta-su zic eu ca suntem niste oameni cu bun simt. Poate e si din educatie dar e si firea noastra. Ma gandesc ca nici pe fie-mea n-o s-o invat sa jigneasca sau sa dea cu pumnul. O s-o las insa putin mai libera. Deoarece eu consider ca am fost atat de cuminte din cauza atator "nu"-uri pe care le-am tot auzit. Idealul generatiei parintilor si bunicilor mei era sa aiba copii cuminti. Idealul meu este sa am un copil fericit care mai tarziu sa devina un adult echilibrat. Un exemplu in acest sens este sotul meu. El a fost lasat mai liber si este un adult foarte echilibrat. Sau poate ma insel. Cu certitudine nu va pot spune ca a lasa mai liber copilul e bine sau rau. Studiile actuale in materie de parinteala spun ca e bine. Eu pot spune doar ce a fost rau pentru mine. Si am speranta ca felul in care imi cresc fetele le va fi de bun augur pe viitor.