Asta am auzit-o de la doua cadre medicale din Craiova in doua momente de timp diferite (prima data pe la 2 luni ale Ioanei, a doua oara acum vreo 2 saptamani). Am tinut minte aceasta fomulare deoarece m-a socat de prima data si acum doua saptamani cum stateam in cabinetul unei anume doamne doctor care oricum nu are nimic de-a face cu pediatria si am auzit aceeasi propozitie ma gandeam "Oare se tin lectii pentru toti doctorii din Craiova ca sa nu incurajeze alaptarea?". OK, am inteles ca tu crezi ca a alapta un copil de 1 an e un lucru inutil dar respecta decizia mea. Sunt si eu o persoana inteligenta, si chiar daca nu fac parte din tagma de invatati a doctorilor totusi am citit cate ceva si nu sunt chiar ultimul om (pretentia asta a mea de a fi tratata cu espect de catre doctorii romani e o tampenie, oricum ei cred ca detin adevarul absolut iar noi ceilalti suntem doar niste cazuri care habar n-au de nimic).
Prima data cum am zis am auzit treaba asta pe la doua luni ale Ioanei cand eu eram suparata si tracasata ca toata lumea se lua de mine ca nu creste copilul ca e prea slaba (ce-i drept la 2 luni, Ioana nu avea 3 kg). Eu nu eram ingrijorata, dar deja eram foarte stresata de ceilalti, plus ca eram cu "burta deschisa"(asa spuneam eu la faptul ca operatia de cezariana imi supura din cauza unui serom sau poate a unei respingeri a firelor de sutura - nici pana azi nu stiu cauza) si zilnic ma duceam la spital de doua ori pentru a fi pansata, cu stresul ca se trezeste Ioana (nici nu dormea foarte mult- cred ca de foame). Da, acum privind in urma am facut niste greseli dar nu pentru ca nu mi-am dorit sa alaptez exclusiv. No Way! Mi-am dorit chiar foarte mult! Am plans pana la 7-8 luni si imi faceam procese de constiinta ca nu am depus toate eforturile, ca am gresit cand am introduc laptele praf la 2 luni etc. Si acum cred ca am gresit dar acum am decis sa ma gandesc ca nu a fost toata numai vina mea. Contextul a fost urmatorul: Ioana s-a nascut cu 2600g, la iesire din spital mi-au zis ca are 2500 g si eu am crezut fara s-o cantaresc acasa (dar eu cred ca avea mult mai putin deoarece la 2 saptamani de la nastere am fost la pediatra la consult si avea 2320 g si mie mi se parea mai grasa ca la iesire din spital). Apoi, fiind asa mica nu prea lua bine in greutate, maximul ei era de 100 g pe luna astfel incat la 2 luni avea 2900 g. Nu va imaginati la ce presiune eram supusa : mama, soacra, pediatra, soru-mea, cumnatu-meu toata lumea era impotriva mea ca moare de foame copilul. Ce-i drept nu prea dormea mult, se trezea destul de des si adormea la san. Acum cand ma gandesc ar fi putut fi mai multe cauze:
- ea a avut un icter prelungit pana pe la 2 luni jumate-3 care probabil o facea sa nu aiba atata putere sa suga;
- are fren lingual (diagnosticat de pediatra, dar tipic pentru Romania l-a diagnosticat la vreo 2 luni dupa ce bagasem laptele praf si era cam greu sa il mai scot, plus de asta nu parea sa fie prea ingrijorata ca din cauza asta sa nu fi putut sa suga, cred ca nici nu a facut legatura dar eu am facut-o). In America copiii cu fren lingual sunt crestati sub limba in primele saptamani dupa nastere tocmai pentru a nu impiedica suptul de la san. Are o importanta extrema acest fren pentru succesul alaptarii. Cand am auzit de treaba asta, m-am enervat rau pe ea si pe ghinionul de a nu avea un consultant adecvat in alaptare. Pediatrii n-ar trebui sa profeseze fara a fi si consilieri in alaptare. Majoritatea (cel putin din Craiova) te consiliaza doar cum sa introduci lapte praf in alimentatie;
- greutate mica la nastere si nu avea forta sa suga, adormea mereu la san doar dupa cateva guri, se chinuia saraca.
Oricum ar fi fost la 2 luni i-am bagat lapte praf. Groaznic lucru pentru mine!
I-am bagat LP dupa ce pediatra mea mi-a bagat pe gat o alta pediatra (destul de bine cotata in Craiova) care parea o experta in nutritie. A venit acasa in vizita, sa vada cum e copilul, prima vizita a zis ca am lapte, dupa ce bineinteles mi-a pus ea mana pe sani sa vada cat de tari sunt!!!! (asta ma enerva la inceput, toti puneau mana pe sanii mei si credeau mereu ca nu am lapte, cand sanii mei erau tripli decat erau la inceput si doldora de lapte- dar niciun pediatru respectabil nu ma credea, "sigur n-are lapte" pareau sa gandeasca). Apoi m-a pus sa ii fac proba suptului si bineinteles ca nu lua in greutate atat cat trebuia. M-a enervat ca in loc sa caute alte probleme ele s-au gandit doar sa suplimentez cu lapte praf. In acea perioada nici una din ele nu s-a uitat sub limba sa vada daca frenul lingual e problema.
Oricum tanti pediatra era atat de experta in alaptare incat a fost in stare sa afirme cu putere ca "sigur dupa 3-4 saptamani maxim o sa vedeti ca fetita va renunta la san si va ramane doar cu biberonul". Am crezut-o! Eram atat de disperata, cu nervii intinsi la maxim incat am crezut aberatia asta!!! Pentru ca e o aberatie avand in vedere ca fie-mea prefera oricand sanul meu oricarui biberon din lume desi bea din amandoua si acum la un an. Deci era o super experta in nutritie. Ma rog, vina mea ca am crezut-o. Plus ca ma sfatuia sa ii dau ceai de bebei cand plange si sa ii distantez mesele la 3 ore ca nu asimileaza cum trebuie daca sta non-stop la san. Ioana statea mult, mult la san, vreo 20 de ore din 24. Pe mine nu ma deranja si eu simteam ca asa e bine. Oricum nu am ascultat-o la faza asta pe pediatra. Mi-am vazut de treaba mea. Si atunci a venit si replica ei "sunteti mai atasata dumneavoastra decat fetita de san". Hai nu mai spune! Dar daca treaba asta nu priveste pe nimeni altcineva decat pe mine si Ioana? E legatura noastra speciala si se va termina doar cand una din noi doua va decide.
Si acum, peste 10 luni aud aceeasi replica dar de la alta doctorita care mai imi si spune ca acum laptele meu e apa de ploaie ca nu mai are nicio valoare nutritiva. O creditez doar ca a continuat spunand ca mai are totusi cativa anticorpi. Si i-am spus ca pentru anticorpii aia ii si dau in continuare. Si pentru legatura noastra. Pentru frumusetea acestei legaturi pe care doar mamele care au alaptat sau alapteaza o pot intelege. Pentru acest miracol care pe mine m-a facut sa plang de fericire prima data cand Ioana a supt. Nu imi venea sa cred ce frumos poate fi. E greu sa fii femeie in lumea asta condusa de barbati, dar merita toate greutatile din lume doar pentru aceste momente magice cand iti tii copilul la piept si vezi pofta si dragostea cu care se conecteaza el la tine.
Asa ca poate sunt atasata mai mult eu de alaptare decat este Ioana (desi imi vine greu sa cred asta din moment ce ea vine de atatea ori la mine sa imi ridice tricoul ca sa isi gaseasca linistea acolo la pieptul mamei).
Asa simt eu ca e bine, simt ca inca e bine s-o alaptez si o voi alapta atata timp cat voi mai simti asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu